O scrisoare pierduta – Ion Luca Caragiale

Caragiale a fost prozator, jurnalist si cel mai mare dramaturg, capodopera lui fiind “O scrisoare pierduta”. El apartine generatiei marilor clasici formati in jurul Junimii al carei mentor este Titu Maiorescu.

Genul dramatic presupune, fie ca este vorba de comedii, drame sau tragedii, existenta unui conflict dramatic in jurul caruia se polarizeaza actiunea.

In comedia „O scrisoare pierduta”, scrisoarea joaca rolul de actant care declanseaza si sustine conflictele. Folosirea scrisorii ca instrument al santajului politic provoaca o agitatie nejustificata si, in final, o conciliere la fel de nejustificata. Astfel, tensiunea dramatica este gradata pe tot parcursul piesei, iar pierderea si gasirea scrisorii genereaza o serie de situatii conflictuale in care sunt implicate toate personajele.

Piesa este alcatuita din patru acte, fiecare fiind alcatuit dintr-un numar variabil de scene. Nu exista tablouri, deoarece, pe tot parcursul unui act, decorul ramane acelasi.

Actiunea comediei este simpla. In capitala unui judet de provincie doua tabere lupta pentru un loc in Parlament. Catavencu, directorul ziarului „Racnetul Carpatilor” si Tipatescu, prefectul judetului, apartin unor tabere adverse ale aceluiasi partid. Trahanache, liderul local al partidului si prietenul sau Tipatescu, sustin candidatura lui Farfuridi. Scopul lui Catavencu este sustinerea sa, in detrimentul lui Farfuridi. Pentru a obtine candidatura, ameninta cu publicarea unei scrisori amoroase adresata lui Zoe, sotia lui Trahanache, decatre Tipatescu, amantul ei. Lupta dintre cele doua tabere politice constituie principalul conflict al comediei. In cele din urma, „centrul” impune un alt candidat, pe Agamemnon Dandanache. Acesta este las, iar catavencu devine un sustinator infocat al prefectului, prezidand manifestatia publica de dupa alegeri.

Timpul si spatiul actiunii sunt precizate de catre autor in debutul piesei: in „capitala” unui judet de munte, in zilele noastre. In genul dramatic, timpul si spatiul sunt limitate. Actiunea se petrece doar in trei locuri: in biroul prefectului, la primarie si acasa la Trahanache, pe parcursul a trei zile.

In piesa „O scrisoare pierduta” apar mai multe tipuri de comic, intre care cel de caracter si cel de moravuri. Comicul de caracter are in vedere definirea personajului prin monomanie (demagogul, avarul, ipocritul, gelosul), sau prin rolul de compozitie (amorezatul, cocheta), aproape toate aparand in textul lui Caragiale. Comicul de moravuri are ca scop satirizarea moravurilor degradate in cele doua dimensiuni ale vietii sociale: politica si familia. In ceea ce priveste viata politica, perioada alegerilor dezvaluie ipocrizia, lipsa de scrupule, coruptia si falsul. Triunghiul conjugal care lupta sa-si pastreze tihna si avantajele inlocuieste structura traditionala a familiei, ambele aducand in fata spectatorului o lume pe dos, o lume a imoralitatii.

Personajele lui Caragiale se caracterizeaza mai intai prin nume. Mijloc de caracterizare indirecta, onomastica ilustreaza trasaturi dominante de caracter. Astfel, spre exemplu, Catavencu este, dupa cum sugereaza numele, tipul politicianului care se agita si vorbeste mult si fara rost; Trahanache provine de la trahana (aluat usor de modelat), anticipand caracterul maleabil al personajului.

Nae Caţavencu – personaj comic, secundar, static, unidimensional, realizat în manieră realistă.

Ca dramaturg, I.L. Caragiale nu s-a remarcat numai prin arta compozitiei, a structurii conflictelor, ci si prin talentul exceptional in ceea ce priveste realizarea personajelor, prin care „face concurenta starii civile” (G. Ibrăileanu). Caragiale a creat personaje vii, reprezentative pentru societatea timpului respectiv. Personajele sale sunt tipuri umane, personaje de factura clasica, avand ca dominanta o trasatura careia i se subordoneaza celelalte. Totuşi, personajele, desi tipice, nu sunt realizate schematic, ci sunt privite in complexitatea lor. Astfel, exista trasaturi comune (generale) si trasaturi individuale care se contopesc in realizarea personajului.

Numele lui Caţavencu, ales la fel de potrivit ca si la celelalte personaje, semnifica demagogia, vivacitatea[1], rautatea si insistenta. Pare sa fie derivat de la “cáţa” , interjecţie onomatopee  care se foloseşte pentru a imita strigătul coţofenei, dar este si un termen care, in limbajul familiar, defineste o persoana cicalitoare.

Nae Catavencu este tipul demagogului ambitios. El este „avocat, director-proprietar al ziarului “Răcnetul Carpatilor”, prezident fondator al Societatii Enciclo­pedice-cooperative “Aurora Economica Romana” si sef al „Grupului independent”. Este reprezentantul şi candidatul tinerii burghezii locale.

Pentru a câstiga lupta politica, nu ezita sa foloseasca santajul. Atâta vreme cât are scrisoarea, el este orgolios, agresiv, inflexibil. Dupa ce pierde scrisoarea, devine umil, lingusitor, supus. Principala trasatura a lui Catavencu este capacitatea de a se adapta la orice situatie. El este mereu pregatit sa schimbe masca. Discursurile sale pun în evidenta demagogia, incultura, lipsa de logica. Stie sa plânga, să emotioneze, sa influenteze ascultatorii. Este un actor desavârsit. Notiunile de ţară, popor, progres, reprezinta pentru el simple lozinci în lupta electorala. Patriotismul lui Catavencu este un fals patriotism, care ascunde o puternica dorinta de parvenire. Exprimarea lui Catavencu cuprinde numeroase greseli: “Industria româna e admirabila, e sublima, putem zice, dar lipseste cu desavârsire…”; “Dupa lupte seculare care au durat aproape 30 de ani”; “Noi aclamam munca, travaliul, care nu se face de loc în ţara noastra!”.

Nae Catavencu umbla cu “machiavelâcuri” si este constient de acest lucru pentru ca citeaza deseori propozitia lui Machiavelli[2], “scopul scuza mijloacele”, pe care insa o atribuie “nemuritorului Gambetta[3]”. Are o evolutie inversa faţă de momentul initial. Pierzand scrisoarea, se resemneaza, se supune imediat.

Catavencu este orgolios si doreste sa parvina, urmarindu-si realizarea intere­selor personale indiferent prin ce mijloace o face, conform principiului enunţat. De aceea, nu se da inapoi de la santaj si declara deschis scopul şantajului – deputăţia: „Vreau ceea ce merit in orasul asta de gogomani, unde sunt cel dintai… intre fruntasii politici. Vreau mandatul de deputat…”. Profesiile de avocat si gazetar îi favorizeaza demagogia. În fraze lungi, se adreseaza auditoriului pe care incearca sa-l impresioneze. Un asemenea limbaj, bombastic, pretentios, alteori sententios foloseste in orice imprejurare, fie ca este vorba despre discursul electoral sau de alocuţiunea din final, fie ca se adreseaza lui Tipatescu sau lui Pristanda.

Intrările în scenă ale lui Caţavencu sunt zgomotoase, personajul aflându-se în conflict deschis cu Tipătescu. Prefectul îi oferă alte funcţii în schimbul promisiunii de a nu publica scrisoarea compromiţătoare pentru Zoe, dar Caţavencu le refuză, pentru că e ambiţios. Conversaţia dintre cele două personaje ( actul II, scena X ) ilustrează clar relaţiile de opoziţie care se stabilesc între prefect şi avocat: „Ei! să lăsăm frazele, nene Caţavencule! Astea sunt bune pentru gură-cască… Eu sunt omul pe care d-ta să-l îmbeţi cu apă rece?… Spune, unde să fie! bărbăteşte: ce vrei de la mine. ( Se ridică fierbând ).” Răspunsul lui Caţavencu îl arată îmbătat de sentimentul propriei importanţe. El devine ridicol, autocaracterizându-se involuntar: „Ce vreau? Ce vreau? Ştii bine ce vreau. Vreau ce mi se cuvine după o luptă de atâta vreme: vreau ceea ce merit în oraşul acesta de gogomani, unde sunt cel dintâi… între fruntaşii politici… Vreau…”

Cat timp este stapan pe situatie este inflexibil, orgolios, agresiv, refuzand orice propunere a lui Tipatescu si incercand sa-si impuna pretentiile. Cand situatia se schimba si ii este nefavorabila, devine umil, neputincios si accepta fara nici o impotrivire toate conditiile puse de Zoe.

Discursurile sale sunt exemple de incapacitate intelectuala. El citeaza fara dis­cernamant, stalcind cuvintele („oneste bibere”[4]), foloseste constructii lipsite de sens („E sublima, dar lipseste cu desavarsire”, „capitalisti” – pentru locuitori ai capitalei) sau stupide („Lupte secu­lare care-au durat treizeci de ani”).

Renunţă repede la micile orgolii si, in ultima scena a comediei, conduce ceremonia alegerii candidatului de la centru, Agamiţă Dandanache. Faţă de Tipatescu se pronunta viclean: „Sa ma ierti si sa ma iubesti! Pentru ca toti ne iubim tara, toti suntem români!”

Au devenit celebre unele afirmatii ale lui Catavencu, constituindu-se in dimensiuni fundamentale de autocaracterizare, in ceea ce priveste comicul de limbaj prin: incalcarea regulilor gramaticale si ale logicii; contradictii in termeni; asociatii incompatibile; expresii tautologice; repetitii suparatoare; interferenta stilurilor (solemn cu familiar). Actul III este plin de asemenea exemple, marcand confruntarile politice. In scena a III-a, actul III, este analizat de opozitie discursul lui Farfuridi, discurs pe care Catavencu il respinge ca avand idei invechite, „aprecieri ruginite“, care „te sperie mereu cu Europa, cu zguduiri, cu teorii suversive…“ si care „nu mai merge…“.

Se remarcă numeroase situaţii de caracterizarea directă, făcută de autor prin intermediul didascaliilor, în scena finală a comediei. Caţavencu îşi rosteşte ultimul discurs „foarte ameţit, împleticindu-se-n limbă, dar tot îngrăşându-şi silabele”. Caracterizarea directă realizată cu ajutorul celorlalte personaje evidenţiază ironia autorului. Ipocrizia cu care Nae Caţavencu  îl aprobă pe Ghiţă atrage admiraţia poliţaiului: „Mare pişicher! Straşnic prefect ar fi ăsta!” Alte personaje îl caracterizează în funcţie de raporturile care se stabilesc în diferite circumstanţe. Tipătescu îl consideră „canalie”, „mişel”, Zoe îl consideră un „tot aşa de bun deputat ca oricare altul”, cei din grupul lui îi admiră elocvenţa şi îl susţin în orice împrejurări. Ambiţia lui Caţavencu imprimă tuturor manifestărilor sale o vioiciune caracteristică şi o mobilitate aparte. Oportunismului politic îi corespunde, la nivelul structurii psihice, o mare varietate a stărilor afective şi rapiditatea adaptării. Un exemplu elocvent în acest sens sunt câteva scene din actul al II-lea, în care personajul parcurge un registru vast, iar tonul vorbirii lui cunoaşte nenumărate modulaţii, fiind sentenţios sau galant, protocolar sau naiv, emfatic, bonom, rugător, insinuant, îndârjit. Caţavencu simulează emoţii şi îşi compune fizionomia cu un talent inegalabil. Adoptă măşti de circumstanţă, cere cuvântul „cu modestie”, la tribună „luptă ostentativ cu emoţia care pare a-l birui”, acceptă ulterior „cu un aer foarte degajat” întreruperea discursului său. Toate aceste simulări devin comice prin caracterul lor elementar. Caţavencu se opreşte din plâns „ştergându-se repede la ochi şi remiţându-se deodată”, pentru a-şi începe cuvântarea „cu tonul brusc, vioi şi lătrător”. Catavencu este caracterizat  prin propriile atitudini, gesturi, ganduri, dar si de catre celelalte personaje – individuale sau colective, adunarea, publicul, relevandu-se comicul in totalitatea lui, pana la absurd. Pentru G. Calinescu: „Catavencu e zgomotos, schelalaitor, escroc, galant, sentimental”.

Caţavencu face parte, aşadar, din categoria învinşilor doar în aparenţă. În realitate, evoluţia tipului ilustrat de acest personaj a confirmat că el este un supravieţuitor tocmai prin capacitatea de a se adapta.

I. L. Caragiale, dramaturg şi prozator, a fost un observator lucid şi ironic al societăţii din vremea lui, un scriitor realist şi moralizator. El foloseşte satira şi sarcasmul pentru a demasca moravurile societăţii. Prin generalizarea unor situaţii şi a unor tipuri, dramaturgul nu se adresează doar cititorilor sau spectatorilor epocii sale, ci receptorilor din orice epocă şi din orice context social.

Iunie 25, 2009 at 9:36 am Lasă un comentariu

Titu Maiorescu

Titu Maiorescu s-a nascut la Craiova in 1840. Este fiul ardeleanului Ioan Maiorescu, profesor transilvanean cunoscut in epoca.

Titu studiaza la Viena, unde traieste printre fii de nobili, el singur aproape sarac, sustinut baneste de B. D. Stirbei. Se dezvolta in el o mare vointa. La 19 ani isi ia doctoratul in filosofie in Germania si apoi licenta in drept la Paris.

Este, pe rand, profesor universitar, decan, rector, academician, deputat si minstru. Spre deosebire de toti prietenii lui politici, mosieri cu vnituri sigure, el trebuie sa munceasca enorm pentru a se putea mentine.

Titu Maiorescu a fost o personalitate impunatoare a societatii “Junimea”. A avut preocupari multiple in ceea ce priveste literatura si limba romana.

In cadrul literaturii a fost atat critic cultural, cat si literar. In calitate de critic cultural, Titu Maiorescu directioneaza atat limba si literatura, cat si civilizatia prin lucrarile sale. Pleda pentru autonomia esteticului, care se referea la faptul ca frumosul in arta nu depinde de categorii exterioare acesteia, ci de propriile sale legi. Aceasta atitudine este binevenita intr-o perioada in care literatura era confundata cu istoria sau politica.

Cea mai importanta lucrare este “O cercetare critica asupra poeziei de la 1867”, prin care delimiteaza poezia de stiinta. El arata ca poezia nu-si gaseste “materialul” in natura, precum celelalte arte, ci se creeaza din cuvant. Acesta trebuie sa raspunda la anumite conditii pentru a destepta “imagini sensibile in fantazia auditoriului”. Lucrarea este structurata in doua parti: “Conditiunea materiala a poeziei” si “Conditiunea ideala a poeziei”.

In “Conditiunea materiala a poeziei” analizeaza conceptul de “forma” in arta. In poezie este necesar ca obiectul acesteia, cuvintele, sa fie concrete. Este recomandata folosirea limbajului cat mai putin abstract. De aceea, figurile de stil, “tropul in genere”, sunt foarte importante in realizarea limbajului poetic.

“Conditiunea ideala a poeziei” se refera la “fondul” poeziei, care trebuie sa fie in stransa legatura cu forma. Pentru ca o poezie sa fie reusita, trebuie sa existe concordanta intre forma si fond, iar obiectele trebuie privite sub impresia sentimentului. Ideea poeziei este un sentiment sau o pasiune “si niciodata o cugetare exclusiv intelectuala sau care tine de taramul stiintific”. Maiorescu explica aparitia studiului sau de estetica ca o necesitate de inlaturare a mediocritatii.

Un alt studiu este “Comediile domnului I. L. Caragiale” (1885). Aici, Maiorescu trateaza problema mediocritatii in arta. El sustine ca moralitatea in arta se deosebeste de cea din realitate si nu tine de aceleasi reguli. Afirma despre Caragiale ca el generalizeaza, incercand sa surprinda trasaturile etern valabile ale omului. Subiectul operei literare este luat din realitate, dar tratarea este ideal-artistica. Arta este o “finalitate fara scop”, ea nu serveste decat spiritului. Il face pe om sa se inteleaga in raport cu ceilalti si cu natura. Maiorescu vorbeste despre katharsis sau starea de inaltare spirituala. Omul este egoist, dar daca o opera literara il face sa-si uite pentru o clipa interesele proprii, atunci aceasta este o opera de valoare. Aceste idei apartin si unor personalitati universale, cum ar fi Schopenhauer, Kant, Aristotel si Hegel.

Titu Maiorescu este primul critic literar. Prin spiritul sau polemic in care au fost scrise toate studiile, reuseste sa introduca criteriul estetic in aprecierea operei literare. De asemenea, introduce criteriul universalitatii. Exemplele date sunt nu numai din literatura romana, ci si din cea universala, pentru a putea raporta literatura autohtona la aceasta.

Reuseste sa-si aprecieze foarte bine contemporanii si sa le gaseasca adevarata valoare. Unul dintre studii este “Comediile domnului I. L. Caragiale”. Altul este “Eminescu si poeziile lui” (1884). In acesta reuseste sa-si dea seama ca secolul XX va fi marcat de opera lui Eminescu si ca acesta va fi foarte apreciat. De asemenea, considera ca Eminescu a fost produsul propriului geniu si ca, oriunde s-ar fi nascut, viata lui ar fi fost aceeasi, air creatia la fel de valoroasa. Pune deci bazele mitului eminescian.

In studiul “Poeti si critici” (1886) vorbeste despre valoarea operei lui Alecsandri: “A lui lira multicolora a rasunat in orice adiere ce s-a putut destepta din miscarea poporului nostru in mijlocul lui. In ce consta valoarea unica a lui Alecasandri? In aceasta totalitate a actiunii sale literare”. Tot in aceasta opera, Maiorescu sustine relativitatea criticilor si faptul ca unii poeti sunt considerati mai mult sau mai putin valorosi in functie de modul de apreciere a fiecarui critic in parte. De aceea, Alecsandri fusese defavorizat.

Maiorescu sustine noile valori afirmate in literatura noastra in studiul “Directia noua in poezia si proza romana” (1872). Vorbeste despre Eminescu si Slavici, dar si despre pastelurile lui Alecsandri. Despre Eminescu afirma ca este “iubitor de antiteze exagerate”, dar il lauda pentru “farmecul limbajului, o conceptie inalta si pe langa aceste iubirea si intelegerea artei antice”.

Maiorescu face si un studiu al folclorului pe care il apreciaza foarte mult si-l considera o sursa de inspiratie si un model in acelasi timp. Studiul se numeste “Asupra poeziei noastre populare” (1868). Aici lauda culegerea de poezii populare a lui Alecsandri. Maiorescu vorbeste despre caracterul anonim si colectiv al literaturii populare si apreciaza faptul ca opera nu e nicioadata a celui care a produs-o.

In ceea ce priveste limba romana, Maiorescu isi exprima si de aceasta data parerea. In 1886 apare studiul “Despre scrierea limbii romane” in care impune scrierea fonetica, excluzand-o pe cea etimologica. De asemenea impune alfabetul latin si eliminarea celui chirilic.

Alta probleme de limba care l-au preocupat au fost vocabularul si imbogatirea acestuia. Scrie studiul “Neologismele” (1881) in care sustine ca in limba nu trebuie sa apara cuvinte noi decat daca ele nu au sinonim si exprima o realitate noua. De asemenea sustine ca neologismele sa fie de origine latina pentru a putea fi asimilate mai usor. El angajeaza o polemica cu autorii “Dictionarului limbei romane” A. T. Laurian si Massim. Acestia auatineau purificarea limbii, adica eliminarea cuvintelor de alta origine decat cea latina. Maiorescu afirma ca acestea sunt de natura sa confere expresivitate si bogatie limbii si ca exista unele bine inradacinate in limba care nu pot fi schimbate foarte usor.

Titu Maiorescu combate “stricatorii de limba” in doua studii polemice: “Betia de cuvinte” (1973) si “Oratori, retori si limbuti” (1902).

In “Betia de cuvinte” tinta polemicii este “Revista contimporana” care lauda unii autori mediocri. Acestia, pentru a exprima o singura idee, foloseau o insiruire de sinonime fara rost. Titu Maiorescu ridiculizeaza discrepanta dintre forma si fond. Acest studiu este subintitulat “Studiu de patologie literara”.

In “Oratori, retori si limbuti” evidentiaza proprietatile fiecaruia: “Oratorul vorbeste pentru a spune ceva, retorul pentru a se auzi, limbutul pentru a vorbi”. El ridiculizeaza discursurile limbutilor din vremea sa, si anume ale parlamentarilor romani. Acestia vorbeau mult, folosind cuvinte abstracte, dar fara a transmite o idee clara.

Un al treilea mare domeniu de care s-a ocupat Maiorescu a fost filosofia cuturii. El scrie studiul “In contra directiei de astazi in cultura romana” (1868) in care combate formele fara fond. Condamna faptul ca in cultura romana “s-au imitat si s-au falsificat toate formele civilizatiunii moderne”. Maiorescu se refera la faptul ca, din dorinta de a copia universalitatea, romanii au creat unele institutii care nu sunt potrivite pentru societatea romana a vremii. Astfel, forma acestora era conform standardelor externe, dar nu aveau un fond de functionare. Aceste institutii pot fi periculoase datorita superficialitatii si mediocritatii care le caracterizeaza. Maiorescu nu era impotriva dezvoltarii culturii, dar considera ca in felul acesta nu se poate realiza un progres. Valoarea studiului consta in faptul ca el combate non-valorile si mediocritatea.

George Calinescu afirma despre Titu Maiorescu ca “e intai de toate un mare polemist, care stie sa traga profit din imprejurarea de a trai intr-o lume inferioara nivelului sau, punand in valoare arta de a corecta si admonesta”. Enumera cele trei mari ideologii lansate de Titu Maiorescu: potrivirea intre fond si forma, inaugurarea spiritului critic si “asezarea criticii in marginile adevarului, adica descatusarea ei de orice constrangere din afara” si considera ca “aceste puncte dadeau un caracter negativ”.

Titu Maiorescu a avut preocupari vaste, acoperind multe domenii. Este autor de idei, cu un stil original, caracterizat prin spirit polemic, academic si ironic. De asemenea este primul critic literar si cultural, el directionand cultura in a doua jumatate a secolului al XIX-lea. Sub egida lui, s-a creat literatura marilor clasici. A stiut sa apecieze adevarata valoare a contemporanilor. A atras atentia asupra raportului cantitate-calitate, inclinand spre al doilea termen. Toate aceste mari realizari eclipseaza defectele celui ce a fost Titu Maiorescu.

Iunie 25, 2009 at 9:30 am Lasă un comentariu

Iona – Marin Sorescu

Marin Sorescu este un mare poet din aceeasi generatie cu Nichita Stanescu, dar ca dramaturg scrie teatru de idei. Parabola dramatica “Iona” face parte, alaturi de “Paracliserul” si “Matca”, din volumul “Setea muntelui de sare” (trilogia nedumeririlor) reprezentand setae omului de autocunoastere, de absolut. Aceste trei piese apartin teatrului metaforic (teatrului de idei) specific modernismului si neomodernismului pentru ca foloseste paradoxuri si simboluri. Sunt parabole tragice, bantuite de mister. Forma de adresare este dialogul, dar care, dupa parerea autorului, daca ar lipsi, toate ar fi carti de filosofie sau solilocvii.

„Iona” este subintitulata “tragedie in 4 acte”cu un personaj principal (Iona) si cu doua personaje „fara varsta, figuranti (Pescarul I si Pescarul II). La inceputul fiecarul tablou autorul plaseaza niste indicatii scenice ample destinate fixarii spatiului si menite sa individualizeze personajul.

Avand ca punct de plecare povestea biblica (e vorba de povestea profetului Iona, personaj biblic, care a stati trei zile si trei nopti in corpul unei balene), marin Sorescu creaza o drama moderna despre singuratate si tragica absenta a sensului din lume.

Tema piesei este singuratatea fiintei umane, framantarea omului in efortul de aflare a sinelui. Astfel, Iona intruchipeaza figura sperantei eterne pana la ultimul sau gest pe care il savarseste in acest sens. Tot monologul sau are loc in contextul in care Dumnezeu s-a retras din orizontul si din constiinta umana, si, pentru mentalitatea moderna, nu mai are puterea de a avertiza fiinta asupra amanarii invierii.

Doua secvente definitorii pentru ilustrarea solititudinii personajului sunt, pe de o parte, aceea in care Iona isi pierde ecoul, iar pe de alta parte, scena in care protagonistul scrie un bilet cu propriul sange, taindu-si o bucata de piele din podul palmei stangi. El incearca astfel sa gaseasca salvarea si trimite scrisoarea, intr-un gest disperat, asemenea naufragiatilor, punand-o intr-o basica de peste. Faptul ca tot el este acela care gaseste biletul ii accentueaza sentimentul acut al singuratatii.

Piesa este alcatuita dintr-o succesiune de patru tablouri. Planul exterior din primul si ultimul tablou alterneaza cu planurile lumii interioare din al doilea si al treileatablou. Spatialitatea apartine aproape exclusiv imaginarului (plaja, burtile pestilor, moara de vant, acvariul) si se inscrie in seria metaforica a existentei tragice. Relatiile temporale reliefeaza, in principal, perspectiva discontinua a timpului psihologic care potenteaza starile interioare ale personajului.

Din tragedia lui Sorescu lipseste confruntarea dintre doua personaje specifica teatrului clasic, conflictul fiind de fapt drama existentiala a protagonistului.

Actiunea primului tablou se desfasoara sub amenintarea unui pericol iminent, de care Iona nu este constient. El pescuieste in apele tulburi ale marii stand in gura deschisa a unei balene pentru ca la sfarsitul primului act sa fie inghitit. Decorul urmatoarelor doua tablouri le reprezinta burtile celor trei balene in interiorul carora Iona mediteaza la sensul existentei, iar ultimul tablou este reprezentat de o plaja murdara si pustie.

In toate cele patru tablouri, Iona vorbeste cu sine. In permanenta se aud doua voci: una este cea reala, iar cealalta este vocea gandurilor rostita cu glas tare. Protagonistul este un om obisnuit, cu un limbaj comun, dar suprinzator pentru un regim totalitar, Iona mediteaza, cauta solutii si reuseste sa iasa din situatia – limita. El strapunge pantecul fiecarei balene prin violenta gestului salvator si ajunge la tarm.

Atata timp cat este prizonierul balenelor, Iona vorbeste singur de teama de a nu-si pierde mintile. In dialogul cu sine insusi se ivesc sotia, cei doi copii, dar pe masura ce anii trec imaginea sotiei se estompeaza in vreme ce imaginea mamei capata contururi accentuate. Modificarea perspectivei nu este intamplatoare, personajul afirmand ca „exista in viata lumii o clipa cand toti oamenii se gandesc la mama lor”. Aceasta reflectie sugereaza necesitatea fiintei umane de intoarcere la origini, in pantecul protector al mamei („regressus ad uterum”). Iona regreta ca traieste si ar dori sa se mai nasca o data pentru a evita erorile vietii actuale si pentru a intra intr-o alta perioada a istoriei, mai prielnica dezvoltarii fiintei umane.

Ajuns la tarm, Iona constata ca si-a pierdut memoria, consecinta fireasca a imbatranirii, dar si a treceri prin temnita totalitara care ii spalase creierul. Amnezia trebuie inteleasa ca o forma a instrainarii de sine si de lume.

Monologul dialogat evidentiaza „divortul” dintre om si divinitate. Dumnezeu este obosit si indepartat de propria sacreatie, afirmand in mod surprinzator: „oameni buni, invierea se amana!”.

Secventa finala in care incearca sa-si aminteasca trecutul e incarcata de o reala emotie. Iona nu-si aminteste notiunile fundamentale ale existentei sale anterioare, culminand cu pierderea identitatii.

Iesit din pantecele ultimului „chit”, Iona constata ca libertatea mult visata nu este cu putinta. De pe nisipul plajei murdare, orizontul i se arata ca un sir nesfarsit de burti. Evadand aparent din temnita pestelui, el constata ca ceea ce fusese odinioara „o tara” s-a transformat acum intr-o gigantica inchisoare, de unde nu se mai poate iesi. In clipa in care constientizeaza imposibilitatea evadarii din sistem, Iona se sinucide, spintecandu-si burta. Gestul sau este simbolic, deoarece personajul a luat cunostinta de propria lui forta interioara. Inainte de a muri devine increzator si regasindu-si identitatea pierduta exclama: „razbim noi cumva la lumina”.

Maretia personajului consta in hotararea de a nu se lasa infrant. El devine cu adevarat liber numai prin propria moarte, sfidand istoria bolnava a timpului sau.

Complexitatea acestei drame moderne este data de caracterul ei de „opera aperta”, putand si supusa mai multor coduri de lectura. Astfel, balena poate fi considerata un simbol al mortii, iar burta ei, o reprezentare a Infernului. Pornind de la celebra metafora platoniciana (trupul vazut ca o „temnita a sufletului”), Valeriu Cristea considera ca Iona este captivul propriului sau trup hiperbolizat, in timp ce sinuciderea este privita ca o „evadare din temnita materialitatii terifiante”.

Marin Sorescu a vazut in Iona omul modern, fata in fata cu iluzia lui despre libertate si cu singuratatea tot mai evidenta intr-o societate care il striveste. Singuratatea devine insa unica forma de existenta in care omul modern poate medita la sine, autoanalizandu-se. Pantecele celor trei balene reprezinta intreaga lume care formeaza un univers inchis, labirintic si, de ce nu, temnita totalitara.

Iunie 20, 2009 at 10:23 am Lasă un comentariu

Leoaica tanara, iubirea (poezia neomodernista) – Nichita Stanescu

 

Neomodernismul este o orientare care isi face simtita prezenta in perioada anilor `60 – `70, dupa un deceniu („obsedantul deceniu”) in care literatura, ideologizata polititc, fusese practic anulata ca forma de manifestare libera a spiritului uman. Acum insa, creandu-se o bresa in rigiditatea structurilor comuniste de conducere, literatura se reintoarce. Este o perioada a redescoperirii sentimentelor si a redescoperirii emotiei estetice. Poezia redevine lirism pur, dupa ce fusese contaminata maladiv cu un prozaism militant, se redescopera puterea metaforei, profunzimile fiintei simarile intrebari ale acesteia. Se cultiva ironia, spiritul ludic, reprezentarea abstractiilor in forma concreta.

Primul volum al lui Nichita Stanescu, „Sensul iubirii”, este situat sub semnul redescoperirii lirismului. Daca in acest prim volum dominat de prezenta metaforei, sensul lumii este sensul iubirii, in al doilea volum, „O viziune a sentimentelor”, care continua linia celui dintai, viziunea asupra lumii este oviziune a sentimentelor.

Poezia „Leoaica tanara, iubirea” face parte din al doilea volum al poetului si acumuleaza o serie de trasaturi ale neomodernismului. Lirismul pur este valorificat prin asumarea perspectivei profund subiective a eului. Tema iubirii da deama despre intimitatea si profunzimea fiintei. Metafora este principalul instrument de configurare a viziunii subiective asupra trairii interioare. Evolutia sentimentului este redata ludic, printr-un joc al concretizarii dimensiunii abstracte a acestuia, la care contribuie asocierile neasteptate. Expresia poetica este novatoare si surprinzatoare, contribuind uneori la ambiguizarea sensurilor.

Titlul poeziei exprimametafora „leoaica tanara” prin suplimentarea apozitiei „iubirea”, evidentiind paralelismul dintre iubire si leoaica. Astfel, asemenea leului (regele junglei), iubirea ramane „regina” sentimentelor umane.

In plan compozitional, poezia este formata din trei strofe inegale ca dimensiune (6-8-10 versuri), rima imperfectasi masura variabila, iar ca si Blaga, Nichita Stanescu recurge la virtutiile ingambamentului – tip de vers care fluidizeaza temele si motivele, subliniinda anumite formule poetice.

In prima strofa in care se observa revelatia sentimentului iubirii, poetul reface bucata cu bucata „filmul” nasterii acestui sentiment sublim. Versurile contin elemente de narativitate simbolica deoarece concentreaza o intreaga poveste: iubirea il pandise, fusese constient de prezenta ei, dar numai astazi si-a infipt „coltii albi” in chipul sau. Paralelismul leoaica – iubire este evident deoarece iubirea imprumuta toate atributele leonine: este frumoasa, agresiva, puternica si tanara, intalnirea cu ea fiind o revelatie.

Urmatoarele doua strofe prezinta consecintele revelatiei traite de eul-liric. Iubirea declanseaza un sentiment de beatitudine proiectat pe doua dimensiuni: cosmica si umana. Prezenta simultana a celor doua planuri este o trasatura caracteristica primelor volume ale lui Nichita Stanescu.

A doua strofa reprezinta o descriere cosmogonica concentrata, deoarece poetul propune o imagine halucinanta a universului, imaginat ca un cerc in perpetua miscare si rostogolire: „si de-odata-n jurul meu natura / se facu un cerc de-adura”. Simturile fiintei indragostite (privirea si auzul) se intalnesc undeva in inaltul cerului „tocmai langa ciocarlii”. Zborul inalt al ciocarliei si cantecul ei divin sugereaza aspiratia spre absolut, unind planul teluric cu cel cosmic.

Iubireaopereaza adevarate mutatii anatomice. Fata poetului devine „un desert in stralucire” (metafora care reuneste forta pustiitoare, devastatoare a iubirii cu stralucirea).

Mana care „aluneca-n nestire” nu mai recunoaste „spranceana”, „tampla” si „barbia” – elemente ale existentei sale anterioare. Omul s-a dematerializat, s-a spiritualizat, iar „leioaica aramie” face parte acum din fiinta sa.

Repetitia din finalul poemului, urmata de punctele de suspenise „inc-o vreme / si-nc-o vreme” are rolul de a eterniza clipa traita, de a smulge iubirea de sub impactul timpului.

In concluzie, poezia „Leoaica tanara, iubirea” de Nichita Stanescu se inscrie in estetica neomodernista prin tratarea marilor teme (iubire, natura, timp), prin recursul la metafora, prin sugestie,ambiguitate si prin expresivitatea versurilor.

Iunie 20, 2009 at 8:59 am Lasă un comentariu

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii – Lucian Blaga

Lucian Blaga reprezinta, alaturi de Arghezi, cea mai complexa personalitate poetica a epocii interbelice. Este un poet modern de factura eclectica, prin amestecul de traditie si inovatie, prin absenta puritatii si prin conservarea unor elemente de versificatie traditionala in unele volume. Opera sa sta sub semnul expresionismului (curent literar modernist, caracterizat prin respingerea civilizatiei excesiv industrializate, prin interesul deosebit pentru mitologie si culturile arhaice).

Viziunea poetica a lui Blaga despre lume se circumscrie orizontului misterului. Misterul este un concept central in opera filosofica a lui, dar si in cea poetica. Din punct de vedere filosofic, pentru poet exista doua modalitati cunoastere, de raportare la mister: cunoasterea luciferica (minus-cunoasterea, care potenteaza misterul) si cunoasterea paradisiaca (plus-cunoasterea, care descifreaza misterul).

„Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” este o arta poetica deoarece deschide volumul „Poemele luminii”, configurand conceptia despre poezie si despre rolul poetului.

Poezia are o tema filosofica: cunoasterea, descriind prin metafore cele doua tipuri de cunoastere specifice sistemului filosofic blagian. Astfel, poetul diferentiaza „lumina mea” de „lumina altora”, cunoasterea luciferica decea paradisiaca. Lumina este o metafora a cunoasterii, asa cum se desprinde si din metafora care constituie titlul volumului. Poezia este contruita in jurul motivelor luminii si misterului, care definesc tema cunoasterii. Din aceste doua motive deriva motivul intunericului („adancimi de intuneric”).

Titlul poeziei pune in relatie eul poetic si lumea vazuta ca o „corola de minuni”. Prin verbul „nu strivesc” poetul isi precizeaza atitudinea fata de misterul lumii, iar forma negativa exprima o opozitie implicita fata de cei care distrug misterul.

Primele cinci versuri sunt o metafora care descrie universul si atitudinea eului liric fata de el. Universul este identificat cu „corola de minuni” care semnifica un univers armonios (prin forma corolei), dar si eun miracol (prin dimensiunea acestui univers). Miracolul este un efect direct al cunoasterii prin contemplare. Eul liric este simbol indirect al ocrotirii si anticipeaza, prin negatiile verbale, opozitia: „eu nu ucid” – „altii ucid” ; „eu nu strivesc” – „altii strivesc”. Universul este o suma permanenta de taine care se reveleaza eului liric intr-o enumerare metaforica: „flori”, „ochi”, „buze”, „morminte”.

Atitudinea fata de taina impune doua metode opuse de cunoastere: incercarea de a descifra taina (cunoasterea paradisiaca), respectiv acceptarea tainei si cresterea ei (cunoasterea luciferica). Astfel, marca eului liric dublu notata („dar eu / eu cu lumina mea sporesc”) sugereaza optiunea poetului pentru modelul cunoasterii luciferice. Suportul generarii misterului este iubirea („caci eu iubesc / si flori si ochi si buze si morminte”). Versurile finale explica si clarifica viziunea eului poetic asupra lumii, bazata pe iubire.

Din punct de vedere prozodic, texul este alcatuit din douazeci de versuri libere, in metru diferit, expuse tipografic in versuri lungi si versuri scurte. Forma aleasa este o sugestie clara a eliberarii de canonul formei. Optiunea poetului pentru versul liber si lipsa elementelor de prozodie clasica permit exprimarea fluxului ideilor si a intensitatii sentimentelor, precum si eliberarea de rigorile prozodice clasice. Aceasta este o forma a modernismului poetic.

In concluzie, conceptia despre poezie a lui lucian Blaga se circumscrie problematicii cunoasterii. Astfel, cunoasterea este inteleasa in doua dimensiuni, prin raportare la mister: descifrare si incifrare, rolul poetului fiind acela de a spori misterul.

Iunie 19, 2009 at 2:00 pm Lasă un comentariu

Joc secund (Din ceas, dedus) – Ion Barbu (poezia modernista)

Ion Barbu este un adept al unui lirism, al unei poezii nonafective, pure, conceptualizate, care sa se adreseze unui public capabil a descifra simbolurile. Este un reprezentant stralucit al modernismului, poet interbelic.

Poezia lui Barbu este matematica, el insusi vorbind despre interferenta dintre matematica si literatura: „poezia este o prelungire a geometriei, asa ca ramanand poet nu am parasit niciodata domeniul divin al geometriei”. Comparatia avea in vedere un stilimpersonal, rece, obiectiv. Astfel, asa cum matematica traieste revelatia descoperirii solutiei, poezia trebuie sa necesite decodificare, barbu fiind un ermetic de substanta. Originalitatea formei se concentreaza prin decantarea textului pana la a nu mai pastra nicio urma legata de existenta cotidiana. Nu exista nimic descriptiv si numai aspiratie spre puritate.

Poezia sa este abstracta, toate elementele parca se condenseaza intr-o picatura clara. Nu exista subiectivism, nu exista sentimente, nu sunt portrete sau peisaje, iar autorul nu se comunica pe sine. Poeziile, totusi, sunt sonore pentru ca ele contempla universul dincolo de infatisarea concreta a lui, Barbu fiind un poet intelecualizat. 

„Din ceas, dedus” este arta poetica a lui Barbu care expune acest crez: Barbu, se defineste ca fiind un poet al ideii, pledand pentru o poezie abstracta, intelectualizata.

Desi pastreaza rigorile prozaice (ritm iambic, rima incrucisata), poezia este encifrata la maxim, astfel incat este nevoie de un cititor initiat pentru a-i decripta sensurile. Intelectualizarea expresiei si preferinta pentru simboluri se evidentiaza inca din prima strofa in care este prezentata o definitie a poeziei explicata de Calinescu, astfel: poezia („adancul acestei calme creste”) este scoasa („dedusa”) din contingent („din ceas”) in pura gratuitate („mantuit azur”).

Definirea poeziei se face prin raportare la filosofia lui Platon care considera ca arta, inspirandu-se din realitate, este o copie a copiei, o imitatie de gradul al doilea care se indeparteaza de ideea absoluta.

Ion Barbu considera ca prin poezie, desemnata prin metafora „joc secund mai pur”, putem atinge din nou lumea absoluta a ideilor, deoarece poezia sa nu este o poezie a afectului ci exclusiv una a intelectului care are puterea de a reduce universul la prototip, la formele lui originale. Caracterul artei moderne este ilustrat de poet in strofa a doua a poeziei unde, prin comparatie cu meduzele marii, apare ideea ca poezia se adreseaza numai celor initiati.

In ceea ce priveste limbajul poetic, remarcam preferinta lui Barbu, la nivel lexical, pentru neologisme („azur”, „cirezi agreste”).

Iunie 19, 2009 at 12:33 pm Lasă un comentariu

Testament (poezie moderna) – Tudor Arghezi

In lirica moderna exista o desprindere de ceea ce este realitatea in acceptuine curenta, caci aceasta este restrictive. Uratul este sursa de inspiratie, fara a fi valorizat negativ, si de aici ia nastere estetica uratului. Astfel, printre constantele liricii argheziene se numara promovarea esteticii uratului si credinta in puterea de materializare a cuvintelor.

Marile teme argheziene ilustreaza apartenenta poetului la mai multe curente literare: poezia de inspiratie filosofica (tema ce izvoraste din nevoia umana de a-l cauta pe Dumnezeu, implicit de a atinge absolutul), poezia de angajare sociala (accentul cade pe oda dedicata stramosilor), poezia erotica (este singurul poet care canta iubirea amanata, clipa erotica asteptata reprezinta ineditul operei sale), poezia „faramei si a bobului marunt” (creatiile acestea alcatuiesc un univers al copilariei).

Poezia „Testament” deschide volumul de debun „Cuvinte potrivite”, publicat in anii maturitatii artistice, in 1927. Este una dintre cele mai cunoscute si complexe arte poetice din secolul XX, fiind arta poetica a lui Arghezi. Este un text prefata cu un titlu simbolic, fiind vorba despre o mostenire pe care o lasa urmasilor. Astfel, averea aceasta pe care o lasa este creatia lui: „nu-ti voi lasa drept bunuri dupa moarte decat un nume adunat pe-o carte”.

Titlul lasa sa se inteleaga ca actul pe care-l intocmeste este nu pentru un urmas de sange („fiule”) si pentru generatiile ulterioare. Asadar, opera argheziana devine pentru noi „o zestre” si „o treapta” intre trecutul de truda si suferinta si un viitor in care cititorii sa ia aminte de acest trecut.

Poezia prin tematica este traditionala, dar prin limbaj este moderna. Astfel,opera faurita de el devine „clipa a implinirii”. Pentru umilintele indurate de stramosi, opera argheziana devine un gest de razbunare prin „slova de foc”.

Lexicul poeziei evidentiaza o lume a saraciei, a zdrentelor sub semnul „biciului” si al „ocarii”, punandu-se in antiteza o zona lexicala ce defineste arta: „muguri”, „preturi noi”, „vioara”, „frumuseti”. Exista si un camp semantic al unor expresii populare si arhaice: „vite”, „plavani”, „pe branci”, „gropi”. Substantivele  „hrisov”, „Dumnezeu de piatra”, „icoana” facaluzie la poezia de inspiratie religioasa. Astfel, pe tot parcursul poeziei este urmarita istoria traseului de solidaritate, a robilor pamantului cu uneltele lor, cu tarana: „un urcusi pe branci” (ilustreaza sacrificiile). Din acele vremuri vin catre noi ecourile unor vremuri ce pot redeveni frumoase doar prin arta. Sentimentul raspunderii fata de stramosi se evidentiaza si prin simbolul „osemintelor pierdute in mine”, „cenusa mortilor”. Se face trimitere si la poezia erotica „Domnita doarme lenesa pe canapea / Si sufera in cartea mea”.

In planul versificatiei, poezia „Testament” evidentiaza sase strofe inegale ca dimensiuni, cu masura si ritmuri variablie (versificatie moderna), dar cu rima imperecheata.

In concluzie, lirica argheziana este de esenta moderna datorita mai multor elemente, printre care rorul important pe care versurile argheziene il au in cultivarea esteticii uratului, noua maniera de utilizare a limbajului si abandonarea ideii de inspiratie divina in favoarea descoperirii poeticitatii in sinele profund.

Iunie 19, 2009 at 12:05 pm Lasă un comentariu

Articole mai vechi


Categorii

  • Blogroll

  • Feeds