Iona – Marin Sorescu

Iunie 20, 2009 at 10:23 am Lasă un comentariu

Marin Sorescu este un mare poet din aceeasi generatie cu Nichita Stanescu, dar ca dramaturg scrie teatru de idei. Parabola dramatica “Iona” face parte, alaturi de “Paracliserul” si “Matca”, din volumul “Setea muntelui de sare” (trilogia nedumeririlor) reprezentand setae omului de autocunoastere, de absolut. Aceste trei piese apartin teatrului metaforic (teatrului de idei) specific modernismului si neomodernismului pentru ca foloseste paradoxuri si simboluri. Sunt parabole tragice, bantuite de mister. Forma de adresare este dialogul, dar care, dupa parerea autorului, daca ar lipsi, toate ar fi carti de filosofie sau solilocvii.

„Iona” este subintitulata “tragedie in 4 acte”cu un personaj principal (Iona) si cu doua personaje „fara varsta, figuranti (Pescarul I si Pescarul II). La inceputul fiecarul tablou autorul plaseaza niste indicatii scenice ample destinate fixarii spatiului si menite sa individualizeze personajul.

Avand ca punct de plecare povestea biblica (e vorba de povestea profetului Iona, personaj biblic, care a stati trei zile si trei nopti in corpul unei balene), marin Sorescu creaza o drama moderna despre singuratate si tragica absenta a sensului din lume.

Tema piesei este singuratatea fiintei umane, framantarea omului in efortul de aflare a sinelui. Astfel, Iona intruchipeaza figura sperantei eterne pana la ultimul sau gest pe care il savarseste in acest sens. Tot monologul sau are loc in contextul in care Dumnezeu s-a retras din orizontul si din constiinta umana, si, pentru mentalitatea moderna, nu mai are puterea de a avertiza fiinta asupra amanarii invierii.

Doua secvente definitorii pentru ilustrarea solititudinii personajului sunt, pe de o parte, aceea in care Iona isi pierde ecoul, iar pe de alta parte, scena in care protagonistul scrie un bilet cu propriul sange, taindu-si o bucata de piele din podul palmei stangi. El incearca astfel sa gaseasca salvarea si trimite scrisoarea, intr-un gest disperat, asemenea naufragiatilor, punand-o intr-o basica de peste. Faptul ca tot el este acela care gaseste biletul ii accentueaza sentimentul acut al singuratatii.

Piesa este alcatuita dintr-o succesiune de patru tablouri. Planul exterior din primul si ultimul tablou alterneaza cu planurile lumii interioare din al doilea si al treileatablou. Spatialitatea apartine aproape exclusiv imaginarului (plaja, burtile pestilor, moara de vant, acvariul) si se inscrie in seria metaforica a existentei tragice. Relatiile temporale reliefeaza, in principal, perspectiva discontinua a timpului psihologic care potenteaza starile interioare ale personajului.

Din tragedia lui Sorescu lipseste confruntarea dintre doua personaje specifica teatrului clasic, conflictul fiind de fapt drama existentiala a protagonistului.

Actiunea primului tablou se desfasoara sub amenintarea unui pericol iminent, de care Iona nu este constient. El pescuieste in apele tulburi ale marii stand in gura deschisa a unei balene pentru ca la sfarsitul primului act sa fie inghitit. Decorul urmatoarelor doua tablouri le reprezinta burtile celor trei balene in interiorul carora Iona mediteaza la sensul existentei, iar ultimul tablou este reprezentat de o plaja murdara si pustie.

In toate cele patru tablouri, Iona vorbeste cu sine. In permanenta se aud doua voci: una este cea reala, iar cealalta este vocea gandurilor rostita cu glas tare. Protagonistul este un om obisnuit, cu un limbaj comun, dar suprinzator pentru un regim totalitar, Iona mediteaza, cauta solutii si reuseste sa iasa din situatia – limita. El strapunge pantecul fiecarei balene prin violenta gestului salvator si ajunge la tarm.

Atata timp cat este prizonierul balenelor, Iona vorbeste singur de teama de a nu-si pierde mintile. In dialogul cu sine insusi se ivesc sotia, cei doi copii, dar pe masura ce anii trec imaginea sotiei se estompeaza in vreme ce imaginea mamei capata contururi accentuate. Modificarea perspectivei nu este intamplatoare, personajul afirmand ca „exista in viata lumii o clipa cand toti oamenii se gandesc la mama lor”. Aceasta reflectie sugereaza necesitatea fiintei umane de intoarcere la origini, in pantecul protector al mamei („regressus ad uterum”). Iona regreta ca traieste si ar dori sa se mai nasca o data pentru a evita erorile vietii actuale si pentru a intra intr-o alta perioada a istoriei, mai prielnica dezvoltarii fiintei umane.

Ajuns la tarm, Iona constata ca si-a pierdut memoria, consecinta fireasca a imbatranirii, dar si a treceri prin temnita totalitara care ii spalase creierul. Amnezia trebuie inteleasa ca o forma a instrainarii de sine si de lume.

Monologul dialogat evidentiaza „divortul” dintre om si divinitate. Dumnezeu este obosit si indepartat de propria sacreatie, afirmand in mod surprinzator: „oameni buni, invierea se amana!”.

Secventa finala in care incearca sa-si aminteasca trecutul e incarcata de o reala emotie. Iona nu-si aminteste notiunile fundamentale ale existentei sale anterioare, culminand cu pierderea identitatii.

Iesit din pantecele ultimului „chit”, Iona constata ca libertatea mult visata nu este cu putinta. De pe nisipul plajei murdare, orizontul i se arata ca un sir nesfarsit de burti. Evadand aparent din temnita pestelui, el constata ca ceea ce fusese odinioara „o tara” s-a transformat acum intr-o gigantica inchisoare, de unde nu se mai poate iesi. In clipa in care constientizeaza imposibilitatea evadarii din sistem, Iona se sinucide, spintecandu-si burta. Gestul sau este simbolic, deoarece personajul a luat cunostinta de propria lui forta interioara. Inainte de a muri devine increzator si regasindu-si identitatea pierduta exclama: „razbim noi cumva la lumina”.

Maretia personajului consta in hotararea de a nu se lasa infrant. El devine cu adevarat liber numai prin propria moarte, sfidand istoria bolnava a timpului sau.

Complexitatea acestei drame moderne este data de caracterul ei de „opera aperta”, putand si supusa mai multor coduri de lectura. Astfel, balena poate fi considerata un simbol al mortii, iar burta ei, o reprezentare a Infernului. Pornind de la celebra metafora platoniciana (trupul vazut ca o „temnita a sufletului”), Valeriu Cristea considera ca Iona este captivul propriului sau trup hiperbolizat, in timp ce sinuciderea este privita ca o „evadare din temnita materialitatii terifiante”.

Marin Sorescu a vazut in Iona omul modern, fata in fata cu iluzia lui despre libertate si cu singuratatea tot mai evidenta intr-o societate care il striveste. Singuratatea devine insa unica forma de existenta in care omul modern poate medita la sine, autoanalizandu-se. Pantecele celor trei balene reprezinta intreaga lume care formeaza un univers inchis, labirintic si, de ce nu, temnita totalitara.

Entry filed under: Uncategorized. Tags: .

Leoaica tanara, iubirea (poezia neomodernista) – Nichita Stanescu Titu Maiorescu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Trackback this post  |  Subscribe to the comments via RSS Feed


Calendar

Iunie 2009
L M M M V S D
     
1234567
891011121314
15161718192021
22232425262728
2930  

Most Recent Posts


%d blogeri au apreciat asta: